Campanii

Adriana Henderson, românca de peste Ocean care ajută sute de copii: „Eu nu pot trăi fără să ajut!”

România suntem noi. La 100 de ani de la Marea Unire, Media10 face MAREA UNIRE a OAMENILOR MARI. Ei ne fac mândri.  Ei ridică steagul peste hotare. Datorită lor România e frumoasă. Vă ropunem să îi cunoaște, să le descoperim poveștile, să le mulțumim pentru munca și dăruirea lor, să îi încurajăm. Să ne inspirăm de la ei. 

De ani buni Adriana Henderson este un umăr de sprijin pentru copii români care suferă de hemofilie, cancer, boli rare. Până acum a obținut medicamente pentru copii români care suferă de hemofilie în valoare de peste $36 milioane. Și tot pentru ei organizează periodic tabere. Un interviu despre ce înseamnă să ai și să dăruiești. O poveste despre iubirea față de oamenii țara în care te-ai născut și despre umanitate. Oamenii pot lumina oameni. Adriana Henderson a copilărit în București. Anii adolescenței însă i-a petrecut pe meleagurile unde se spune că toate visele devin realitate. Locuiește în Statele Unite de peste 40 de ani și simte că a fost binecuvântată. Nu s-a rupt însă de țara în care s-a născut și este unul dintre românii care demonstrează că voința și bunătatea pot schimba destine. 

Faceți lucruri minutate, dar puțin vă cunosc. Cine este Adriana Henderson?

M-am născut şi mi-am petrecut copilăria în Bucureşti. În anii adolescenţei părinţii au hotărît să emigreze. A fost o etapă nu prea plăcută în viaţă mea, nu pentru că am plecat, asta a fost dorinţa întregii familii, ci pentru că această dorinţa nu a fost văzută prea bine de autorităţi. A fost scandalos pe vremea aceea să doreşti o emigrare. Atunci lumea „fugea” sau „uită” să se mai întoarcă dacă erau destul de norocoşi să poată merge într-o excursie în vest. Părinţii mei au hotărît să ceară să emigreze conform legii. De la ei am învăţat să-mi cer drepturile legal, să fiu cinstită şi onestă chiar şi cu riscuri personale.

17919073_1255191074599798_992451651_n

Ce v-a determinat să începeți să îi ajutați pe copiii bolnavi din România?

Am avut o viaţă privilegiată în care în mod intenţionat am ignorat România. Nu i-am simţit lipsa şi nu-mi doream să mă întorc. Dimpotriva, voiam să o uit. Mulţi ani am reuşit. Ceea se s-a întâmplat în 1989 a fost pentru mine o aducere la realitate. Nu eram eu, familia mea, în centrul atenţiei mele. Urmăream, hipnotizată, zile şi nopţi, evenimentele case se petreceau în ţară mea natală. Atunci mi-am pus întrebarea de ce eu, de ce am fost atît de binecuvîntată să pot pleca din acel iad. Este credinţă mea că numai prin harul lui Dumnezeu am reuşit şi poate că venise timpul să-mi arăt puţin recunoştinţă faţă de El. Nu mi-a trebuit mult să iau decizia de a încerca să ajut. Decizia a fost uşor de luat însă ce puteam face şi cum. Eram la mii de kilometri distanţă, şi pentru că altceva nu ştiam ce să fac am început să mă rog. M-am rugat 11 ani. În România, un băiat se ruga, de 11 ani, să poată să meargă. Avea hemofilie, şi avea nevoie de un medicament special care să-i coaguleze sîngele că el să poată face o operaţie ortopedică, să-i îndrepte piciorul şi să poată să meargă. Am aflat de el, am căutat medicamentul şi cu multe greutăţi l-am găsit. A fost o valoare mare, circa $60,000. Acesta a fost primul pas al meu dar şi al băiatului. Băiatul a putut să pună piciorul pe pămînt şi să meargă iar eu am pus bazele organizaţiei S.T.A.R. Children Relief în America. De atunci şi pînă în prezent am obţinut medicamente pentru hemofilie în valoare de peste $32 milioane.

Sute de copii ajutați
Câţi copii au beneficiat de aceste medicamente?

Nu aş putea să dau un număr, dar sunt sigură să sunt sute de pacienţi. Pe unii ai cunosc personal şi ţin legătură cu ei mereu. Pe alţii nu ai cunosc dar mi s-a întâmplat să mă caute unii pacienţi şi după ani de zile să ajung să aflu că i-am ajutat. Este un sentiment extraordinar pe care nu pot să-l descriu.

17888900_1255191057933133_1539521252_n

Ce v-a determinat să puneţi bazele asociaţiei „Împreună pentru o rază de speranţa/Câmp Ray of Hope”?

În urmă cu 14 ani am început să organizez tabere pentru copiii cu hemofilie. Am avut ocazia să cunosc oameni care sunt imlpicati în State dar şi în Europa, în organizaţia Serious Fun Children’s Network, o organizaţie înfiinţată de actorul Paul Newman. Ei sunt specialişti în tabere pentru copii cu boli grave şi se bazează pe filozofia terapii recreative. Am participat la workshopuri şi conferinţe ani de zile în care am învăţat cele mai noi tehnici de abordare a acestei metode. În fiecare an particip la aceste conferitne şi de cîţiva ani am avut ocazia să invit şi oameni din România. Unul dintre ei este Andrei Daniel din Tîrgu Jiu, celălalt este Laszlo Kiss din Sfântu Gheorghe.

„Refuz să cred că nu se poate!”

17965664_1255191101266462_91032150_n
Ce aţi făcut până acum pentru copiii bolnavi de cancer, boli rare hemofilie?

Încerc să fac tot ce îmi stă în putere să ajut, dar cred că cel mai mare ajutor ar trebui să vină de la statul român. Mă bucur că pot face rost de donaţii de medicamante pentru hemofilie, dar această nu este o soluţie. Este doar un pansament peste o rana mare. Trebuie să se găsească o soluţie pentru a ajută aceşti copii dar şi adulţi care suferă într-un mod groaznic. Refuz să cred că nu se poate!

V-aţi gândit să vă întoarceţi vreodată în România definitiv?

Nu m-am gîndit niciodată să mă întorc definitiv în România. Nu sunt cetatean român, nu că nu mi-aş dori să-mi reiau cetăţenia, am încercat, dar birocraţia mă descurajează. Îmi place România, ţară superbă, oameni frumoşi. Mă simt excepţional cînd vin. Am călătorit în toată lumea, mă adaptez şi mă simţi bine oriunde, dar ţară mea este America.

„Aş elimina corupţia”

Cum aţi descrie America? 

Nu ştiu dacă pot să descriu America. Este mult prea mare şi la propriu şi la figurat. Aş putea spune că nu este o ţară perfectă, dar este ţară tuturor posibilităţilor. Cu multă voinţă şi puţin noroc cerul este limita.

Dacă aţi avea această putere ce aţi schimbă în România? 
În România, dacă aş avea puterea, aş elimina corupţia. Mi-ar trebui o putere extraordinară!

Din România pleacă multe elite, mulţi tineri medici, ingineri, IT-işti, etc. Cum vedeţi viitorul acestei ţări? 
Din păcate mulţi intelectuali, în special doctorii, pleacă din România. Întrucît lucrez cu doctori întîlnesc mulţi care vor să plece sau chiar au plecat. Nu-i învinovăţesc, cunosc foarte bine motivele pentru care sunt dezamăgiţi. Ei nu sunt singurii, aşa cum bine ştim. Pe lîngă ei sunt oameni de toate meseriile. Nu cred că cineva trebuie să fie un geniu să-şi dea seama că o ţară nu poate supravieţui numai cu copii şi pensionari.

Pacienţii români sunt într-un procent de peste 80% nemulţumiţi de sistemul medical. Cum vedeţi sistemul medical românesc în comparaţie cu cel din America? 
Există multe lipsuri în sistemul medical din România: lipsa medicilor, lipsa medicamentelor, nepăsarea şi incompetenţa unor cadre medicale… Cu toate acestea sunt şi lucruri de admirat. Personal cunosc mulţi doctori de valoare, care se dedică mai mult decît poate fi omenesc posibil. S-au construit şi s-au dotat spitale şi clinici la standarde mari. Se încearcă…este un proces încet şi greu.

Nu aş putea spune că America are un sistem de sănătate perfect. În general, oamenii sunt asiguraţi fie prin asigurări personale fie prin asigurări oferite de firmele unde lucrează. Dar, şi cu asigurare medicală, pacientul trebuie să plătească un anumit procentaj acesta depinzînd de asigurarea pe care şi-au ales-o. Cel mai greu este atunci cînd ai nevoie de o operaţie sau de spitalizare. Partea cu care contribuie pacientul se poate ridică la zeci de mii de dolari.

Am văzut copii în dureri groaznice, zâmbind. Am învăţat de la ei să nu mă plâng şi să fiu recunoascatoare.

Ce va doriţi să faceţi în continuare pentru copiii bolnavi din România? 
Mi-aş dori enorm să am multă sănătate şi destulă putere să pot continuă tabăra „O Rază de Speranţa”, să aduc cât mai mulţi copii în tabăra, să le ofer clipe frumoase şi de neuitat. Să-i văd cum râd, cum se joacă, cum trăiesc o săptămînă de copilărie. Mi-aş dori să continui să-i văd cum cresc şi cum devin adulţi. Am avut onoarea să-i văd pe unii studenţi, cu facultatea terminată, căsătoriţi şi chiar cu copii. Sunt mândră de ei toţi, de fiecare în parte. Mă doare cînd ai văd că suferă şi mă bucur cînd âi văd fericiţi.

17919071_1255191147933124_1689174777_n
Ce lecţii aţi învăţat de la copii bonavi pe care i-aţi întâlnit de-a lungul timpului? 
Învăţ de la copii mai mult decît învăţ de la adulţi şi mai mult decît învăţ din cărţi. Nu am auzit niciodată pe un copil, deşi grav bolnav, să se plîngă de ceva, nici măcar când avea o durere. Nu am văzut nici o lacrimă. Am văzut copii în dureri groaznice, zîmbind. Am învăţat de la ei să nu mă plîng şi să fiu recunoascatoare. Am învăţat să fiu recunoscătoare pentru sănătate şi că, dacă o am, nu îmi mai trebuie prea multe aşa încît pot da din ce am eu şi altora. De aceea am hotărît că toate fondurile pe care le strîng, 100% să fie folosite pentru copii. Noi nu avem angajaţi, toţi suntem voluntari şi chiar drumul în România îl plătesc singură.

„Mi-e dor să văd ţăranul român”

De ce va este cel mai dor din România? 
Mi-e dor să văd ţăranul român. Mi-e dor de tradiţiile româneşti, de satele româneşti, de sărbătorile româneşti. Mi-e dor să văd oameni îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti. Câteodată mi-e dor de mâncarea românească…Mi-e dor şi de o plimbare în Herăstrău sau Cişmigiu. Acolo mergeam cînd chiuleam de la şcoală…

„Eu nu pot trăi fără să ajut!”

Sunteţi un om care nu a rămas indiferent, o femeie care inspiră. Ce mesaj aveţi pentru cei care şi-ar dori să facă ceva mai mult pentru comunitatea în care trăiesc dar încă nu au avut determinarea necesară? 
Cum aş putea rămîne indiferenţă în fără durerii unui om? Ce fel de om aş fi eu? Dacă pot să ajut pe cineva de ce nu aş face-o? Pentru că, dacă vrei să ajuţi şi nu poţi este grav, dar dacă poţi şi nu vrei, este tragic. Pot să ajut, şi dacă făcând acest lucru pot să inspir şi pe alţii să facă la fel ar fi o onoare mult prea mare pentru mine. Mesajul pe care pot să-l dau celor care vor să se implice este să facă primul pas. După aceea garantat vor alerga maratonul. Apoi vor deveni dependenţi să ajute. Eu nu pot trăi fără să ajut!

Articole recente

Viața pe poante – Balerina Alina Onofrei, o poveste trăită în pași de dans (VIDEO)

Redactia Media10

Mama eroină care rupt barierele. O poveste rară despre România de astăzi

Redactia Media10

Nea Milică are 97 de ani și a luptat 4 ani pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial

Redactia Media10

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.