Destine

Amintiri din prima zi de școală – am răscolit în povești

Prima învățătoare. Abecedarul. Primul coleg de bancă. Ghiozdanul imens. Primul buchet de flori „pentru doamna”.  Prima zi de școală nu se uită niciodată. La început de an școlar am răscolit prin amintiri. Am vorbit cu oameni din toată țara despre cum a fost pentru ei prima zi de școală. Chiar dacă anii au trecut, sufletul lor a rămas acolo.

♦ Bogdan Deleanu – a lucrat între 2008-2016 la Parlamentul European, de unde a luat o pauză în 2011 pentru a fi coordonator electoral în cadrul Misiunii de Stabilizare a ONU din Haiti (MINUSTAH). Expert în afaceri europene. 

„Din prima mea zi de școală în 1991 îmi aduc aminte hărmălaia incredibilă. Eram la Școala Generală Nr. 97 din București, care avea clase de la A la K, toate cu câte 28-30 de copii, toți împrăștiați în curtea betonată și neprimitoare, plină de părinți, rude și școlari mai mari. Eram îmbrăcați cu uniforme de stil comunist, aveam ghiozdane prea mari în spate și căram flori pentru învățătoare, care mi s-a părut severă. Am intrat în școală pe sub o boltă de flori ținută de copiii de clasa a 4-a, care îmi păreau imenși. M-a surprins cât de mulți eram în clasă, nu am înțeles deloc de ce trebuie să merg și a doua zi – părinții îmi tot spuneau că o să învăț lucruri noi dar tot ce am învățat în acea zi a fost cum să stăm în rând și nu mi s-a părut prea folositor. Am vrut să îmi arunc ghiozdanul la gunoi seara. A doua zi a fost mai bine”.

♦ Oana Clatici – medic primar dermatolog Spitalul Universitar de Urgență București

Mi-am dorit enorm de mult să merg la școală și număram zilele care au mai rămas. Eram slăbuță, micuță de înălțime și peste toate, purtam ochelari. Părinții mei au considerat că sunt prea mică de înălțime și prea firavă pentru a mă trimite la școală și au hotărât să repet grupa mare de grădiniță. Această veste a însemnat o adevărată catastrofă pentru mine. Mă simțeam o  „repetentă” … „Cum să plece toți colegii mei în clasa a I-a și eu să rămân în grupa mare?”  Oricât am încercat să-mi conving părinții, nu am reușit. Aproape două săptămâni, părinții m-au lăsat la grădiniță, iar eu fugeam la școală, în clasa în care erau majoritatea colegilor mei de grădiniță. Târziu, am aflat că părinții mei știau această situație. 

Într-o zi, mama m-a găsit urcată pe un scăunel, spălând un ghiozdan vechi al fratelui meu, mai mare decât mine cu 4 ani. Nu ajungeam la chiuvetă. Cred că a fost momentul decisiv în care, mama mi-a spus : „bine, te las la școală! Dar vei vedea că nu vei face față!”

Menționez că eram un copil foarte isteț, problema era doar fragilitatea mea fizică și dorința părinților de a mă lasa să mai cresc 1 an. Am fost cel mai fericit copil din lume. Am început, așadar școala câteva săptămâni mai târziu decât restul colegilor. Chiar în acea zi am primit o dictare. Erau câteva cuvinte : mama, mere…… oricum, ceva simplu. Am greșit și prima mea notă a fost 4. Am venit acasă și plină de emoție, i-am întins tatei caietul: „Tată, uite, am luat o notă! ” 

Tata a privit caietul, apoi pe mine. A întins mâna și dând noroc cu mine a spus: „Bravo, Oana! Ține-o tot așa! “

Abia când mai târziu i-am arătat și fratelui meu caietul am aflat că nota 4 nu era o notă foarte bună. Nimic nu m-a oprit de atunci din drum. Am învățat cu seriozitate și mi-am urmat visul. La început, o mai întrebam pe mama la vreo temă, iar mama îmi spunea: „Ai spus că te descurci singură!”  Și îmi rupeam singură pagina și o luam de la capăt. Fratele meu spune cu umor, că în clasa a I-a eram atât de mica, încât dacă mă priveai din spate vedeai un ghiozdan care părea că are corp și picioare. Capul meu nu se vedea.

Școala a fost întotdeauna pentru mine o bucurie. Am avut parte de o învățătoare blândă și dreaptă, apoi de profesori excepționali. Am obținut totul prin muncă constantă și dorința de a mă perfecționa. Și cred, că cel mai bine mă mobilizez atunci când cineva îmi spune că nu aș putea realiza ceva. Și am și un motto: „Când mă analizez sunt foarte pretențios, când mă compar, sunt foarte mândru”.

♦ Andreea Bizera – militar

Am fost elevă Școlii Generale Nr.12 din clasa a I-a până în clasa a VIII-a. În anul 1992 am intrat pentru prima dată pe porțile școlii împreună cu mama și bunica mea. Eram mândră de un nou început, de o nouă etapă spre maturizare. Aveam un ghiozdan mare si greu, precum toți ceilalți colegi. Îmi amintesc cum eram distribuiți pe clase și învățători. Puțin mă interesa unde e clasa sau cine îmi va fi mentor, atât timp cât aveam să cunosc o mulțime de colegi. Îi vedeam ca pe parteneri de joacă, nicidecum ca pe niște competitori pentru coroniță. Emoții nu am avut, căci nu prea își aveau rostul. Era bucurie mare pentru că aveam să plec de acasă cu ghiozdanul în spate, deși scoala era la doar cinci minute de mers pe jos lejer.

♦Anamaria Ciuhuta – fondator Financial parenting, director în cadrul Bank of Cyprus, trainer certificat

„Mi-am dorit foarte mult să merg la școală. Am insistat ca părinții să mă dea de la 6 ani și nu au reușit să mă convingă să aștept. Eu terminasem cu grădinița și eram pregătită pentru viața de copil mare. Tata m-a dus la școală. Aveam un ghiozdan maro cu un abțibild pe el. Eram emoționată și abia așteptam să aflu ce înseamnă școala, cum o să fie tovarășa (pe vremea aceea nu era încă doamna), cum o să fie prietenii mei. Eram micuță și m-a așezat doamna în prima bancă, împreună cu un băiețel dolofan, Andrei. Mi se părea că am întâlnit cei mai frumoși copii din lume. După o oră cu doamna educatoare și copiii, am plecat acasă, nerăbdătoare să vină a două zi, că să mă întorc. Prima zi a fost magică. Vă mulțumesc pentru șansa de a mi-o aminti.

♦Mirela Mitu – profesor doctor limba și literatura română, Colegiul Național Pedagogic „Ștefan Velovan” Craiova

Prima zi de școală pentru mine a fost un nou univers. Îmi aduc aminte cu drag de emoțiile pe care le-am întâmpinat când ajuns la școală. Eram cuprinsă de un fel de curiozitate, dar și de frica a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Școala primară eu am făcut-o la Mircești, comuna natală a lui Vasile Alecsandri. Era o școală frumoasă cu ziduri albe cu băncuțe mici de lemn. Doamna învățătoare, Ana Tiberiu, model pentru mine în viață, îmbina cele două calități esențiale pentru un dascăl: vocație și dragoste pentru copii. Destinul a făcut ca peste ani să ajung la un colegiu pedagogic și să înțeleg mai bine ce înseamnă a fi învățător. Nu oricine poate fi învățător. El este un apostol, el îți deschide ochii, mintea, sufletul, te face să îți înțelegi rostul în lume. Și acum îmi aduc aminte cu respect și veșnică recunoștință despre doamna mea învățătoare, dna Ana Tiberiu. Îmi aduc aminte de lecțiile de caligrafie pe care le făceam și în care am învățat să scriu frumos. Școala pentru mine a fost și este un templu și asta le transmit și copiilor mei să învețe, nu pentru mine, nu pentru părinții lor, ci pentru ei. O societate mai bună pornește de la un sistem de educație mai bun. Fiind o idealistă, cred că prin oamenii de vocație, prin profesionalism, lucrurile se vor schimba în bine și la noi.

♦ Adina Clapa – manager de proiecte Salvați Copiii

15 septembrie 1993, Roman, Neamț

Pentru mine și alți 30 de copii începea prima zi de școală. Era o toamnă caldă și veselă. Nu aveam emoții mari, pe majoritatea viitorilor colegi îi cunoșteam din cartierul muncitoresc în care locuiam și din grupele mari ale grădiniței numărul 7.

Școala nr. 8, astăzi Calistrat Hogaș, era școala unde învățau și frații mei, și vecinii de pe scara blocului, le cunoșteam poveștile, eram pregătită pentru ce mă așteapta. Mama, la fel cum fac și în zilele noastre părinții viitorilor școlari, s-a zbătut la înscriere și depusese dosarul pentru clasa I-a A, să ajung pe mâna celei mai bune învățătoare din generația mea, Elena Galiuc. Auzise ea că femeia asta face oameni mari din omuleți mici. 

Îmi amintesc că am spus prezent la careul din curtea școlii, cu uniforma mea nouă, cu guler și manșete albe brodate și apretate de mama, cu fundele alea mari cât capul meu. Toți arătam la fel. Aceleași uniforme și aceiași pantofiori. Nu-mi plăceau fundele, mai ales că aveam părul tuns scurt. Probabil fusese vara aia cu păduchi luați de la copiii de pe ulița bunicii. Dar nu-mi păsa prea tare. Ghiozdanul era și el nou, mare cât un geamantan, colorat în roz și albastru.

Am luat-o de mână pe prietena mea de atunci, Iuliana, convinsă fiind că știu eu unde-i clasa noastră. Evident că ne-am rătăcit printre sutele de copii și părinți, și, spre disperarea mamelor noastre, am ratat podul de flori organizat de copiii clasei a V-a, la intrarea în clasă. Am înaintat pe repede, întârziate și rușinate, și am ocupat o bancă, probabil ultima de pe rândul din mijloc, singura rămasă liberă. 

Doamna mea învățătoare era tânără, frumoasă, elegantă și bună. Ca o mamă ne-a primit și ne-a îndrumat în primii ani de școală. Îmi amintesc că ne-a rugat atunci să desenăm o zi ideală de școală. Eu am luat prima temă foarte în serios, am desenat o învățătoare blondă cu ochii albaștri, creioane colorate și o numărătoare. Așa vedeam eu școala ideală. Eram indignată că mulți dintre colegi, la 7 ani, știau deja să scrie și să citească și mă gândeam cu mâhnire la cum am pierdut eu vremea 3 ani de grădiniță, fără să învăț mare lucru. Am primit aceste prime desene la finalul clasei a 4-a, când am plâns în cor la despărțirea de ea, zâna noastră bună. 

Îi datorez atât de multe doamnei învățătoare: gramatica limbii române de care mi-e drag și pentru a cărei greșeli ne apostrofa maxim, orele de califrafie-și acum încerc să scriu de mână cât mai frumos și citeț, să nu o supăr, ca și cum mi-ar privi scrisul de deasupra băncii, toate serbările de 8 martie, Crăciun, final de an școlar, în care primeam roluri de prințesă din basme, narator, prezentator, mamă, anotimp. Și acum, 21 de ani mai târziu de la finalul ciclului primar, îmi amintesc cântecelele și poeziile de atunci, și nu cred că o se le uit vreodată. 

Îmi amintesc și de ea, o invoc în discuțiile cu foștii colegi, am și revăzut-o de curând. E la fel de frumoasă și de bună, chiar dacă a devenit între timp bunică și profesor în învățământul primar. Încă predă la școala nr. 8 și mă bucur tare mult că un profesionist atât de valoros a rămas în învățământ, deși știu sigur că nu i-a fost deloc ușor. Încă visez deseori că într-o zi voi fi și eu educatoare sau învățătoare, să pot să ajut și eu cum pot, în primii lor ani de școală, niște suflete de copii. Mulțumesc, doamna învățătoare, pe curând! 

♦ Alina Burcă – vicepreședinte Asociația Devision

Prima zi de școală. Toamna cu toate mirosurile ei. Mama care mă ajută să mă îmbrac. Șosetele albe trei sfert. Dimineață răcoroasă și un drum scurt, pe jos, până la grădiniță alături de alți copii îmbrăcăți în uniforme și ei de mâna cu părinții lor. Frunze de toate culorile, raze de soare, fluturi în stomac, teamă și o senzație ciudată la gândul noilor colegi. Clasa plină cu copii așezați în bănci. Învățătoarea blanda și zâmbitoare, cu voce caldă. Emoții la gândul: “cu cine voi stă în banca? Oare va fi una dintre prietenele mele de la grădiniță sau cineva necunoscut?”. “Bine ați venit!” scris cu cretă pe tablă.

Mesaj: Elevii să își respecte învățătorul, să fie permanent curioși, să întrebe, să afle. Învățătorii să își iubească elevii ca pe propriii copii, să le fie atât învățători cât și părinți.

   ♦Adina – Simona  Ioniţă –consilier în Senatul României

Când cartea se deschide, mintea se umple de îngeri… aşa îmi spunea  mama,  în fiecare dimineaţă a sărbătorii de 15 septembrie, când plecam la şcoală, în ziua unui nou început… Odată cu toamna venea şi prima zi de şcoală. Mirosul  de mere,  vântul călduţ şi razele de soare se împleteau într-o cheie de aur deschizând porţile şcolii. Amintirea primei zile de școală este o emoție în mintea mea.  Anii de şcoală…Ce înseamnă anii de şcoală? Emoţii. Speranţă. Vis. Explozie. Cunoaştere. Vreme a descoperirilor fascinante. Fiecare zi e alta, încărcată de  curaj, energie sau bucurie, de fiecare dată în alte proporţii.

Am primit fiecare zi de şcoală ca un dar de la care am învăţat ce înseamnă să fii om, prieten de nădejde, corect faţă de propria-mi persoană dar şi faţă de ceilalţi. Am înţeles că îndrăzneala conţine geniu, putere şi magie, că oricum ar fi ei, anii de şcoală, sunt unici şi sunt o importantă etapă în evoluţia fiecăruia dintre noi. Iar oamenii care ne învaţă nu cer nimic în schimb. Fac asta şi rămân cu satisfacţia realizărilor pe care le avem noi, elevii. Le mulţumesc domnilor profesori! Le datorez bucuria cunoaşterii, disciplina minţii şi nevoia de a şti. Anii de şcoală ne oferă momentul şi locul ideal unde putem să visăm, să dăm frâu liber speranţelor. Aici scriem legenda vieţii noastre. O legendă ce îmbină armonios realizări, promisiuni, regrete, iubiri, aplauze, culori şi sentimente. Un gând pentru cei ce păşesc pragul şcolii: să nu vă fie teamă de necunoscut, să vă fie drumul presărat numai cu realizări şi plin de fericire, să fiţi cei mai buni!

                                                                            

♦ Dragoș Ivanovici – președinte Rotary Probitas Craiova

Îmi aduc aminte că m-a surprins modul în care era aranjată clasa. Era… că la televizor. Pe fiecare, pe banca, ne aștepta ACEL Abecedar, împreună cu o floare. Pe tablă scria cu o caligrafie impecabilă “Bine ați venit” și mai erau desenate și niște flori, frunze, că o ghirlandă colorată de jur împrejurul urarii. Toată atmosfera era festivă. Copiii în uniforme, iar “Tovarășa” ne-a vorbit cald, într-un fel care ne-a mai alungat emoția. Zi cu multe flori, aduse de noi, copiii. Chiar întrebăm niște prieteni, zilele trecute, dacă a trecut vremea gladiolelor, pentru că nu le văd la florarii. Iar eu țin minte că mulți copii erau în prima zi de școală cu niște maturoaie de gladiole cât ei de lungi. În fine, amintirile sunt plăcute, nu îmi aduc aminte decât sentimentul de emoție, nu de frică sau altceva. Urmau lucruri noi, obligații, alți prieteni… Și mai e ceva: acele ghiozdane care se bălăngăneau stânga-dreapta în spatele copiilor care fugeau.

♦Alexandra Anton – fondator Yuppy Koti Centre Ploiești – Centru educațional de inspirație finlandeză

Nu-mi amintesc nimic din prima zi de școală, dar îmi amintesc perfect vizita făcută acasă de cea care avea să-mi fie învățătoare. Atunci mi-a fost clar că voi merge la școală, iar lucrul acesta nu avea decât să mă bucure. Având în vedere că am un frate mai mare, momentul începerii școlii era unul așteptat cu nerăbdare. Îmi amintesc că o doamnă subțirică, cu un ten măsliniu și cu un zâmbet frumos, a intrat la noi în casă și mi-a plăcut imediat. Era persoana pe care aveam s-o imit întocmai, când ani la rândul îmi aliniam toate păpușile și jucăriile și le țineam și lor lecțiile pe care le primisem la școală. Realizez acum de cât entuziasm și câtă curiozitate dispun copiii, atunci când pornesc pe calea cunoașterii formale. Important e, că în cazul meu, școala nu mi-a fost fatală – sau poate aici e puțin vina educației primite în Finlanda. Recunosc când nu știu sau nu înțeleg ceva și adresez întrebări. I-aș încuraja pe elevi să facă același lucru. Viața însăși este despre învățare!

♦Marius Geantă –  preşedintele Centrului pentru Inovaţie în Medicină

Și acum simt aromă acei dimineți. Acel miros compus din vaporii vopselei care încă nu se uscase complet, din aroma detergenților combinată cu mirosul florilor din buchetul “pentru tovarășa învățătoare”, totul potențat de aerul tare al dimineților de la munte. Coridorul de la etajul 3 al Școlii Generale Nr.7 părea infinit, tavanul era sigur mai înalt decât cerul, dar cu toate acestea spațiul părea comprimat, neîncăpător pentru mulțimea de copii și părinți. Era prima zi din restul vieții noastre, o zi în care m-am desprins cu greu de garanția mâinii ținute de tată și asta abia după ce am aflat că fusesem repartizat în clasa și la tovarășa învățătoare potrivite. Am știu din acel moment, și mi-a devenit clar cu fiecare an scurs din toamna lui 1986 încoace, că tovarășa mea învățătoare era, de fapt, Albă că Zăpadă. Tenul alb, părul negru, spiritul tânăr și grijă cu care avea grijă nu de 7, ci de 30 de pitici, zi de zi, timp de 4 ani, nu o califică pentru alt destin. Așa a început totul. Și mult din ceea ce a urmat se leagă de acea dimineață aromată că viață însăși, așa cum erau de fapt toate diminețile copilăriei noastre, într-un cartier muncitoresc din Câmpulung Muscel.

♦Mariana Pădureanu – profesor drd. în cadrul CJRAE Dolj

Îmi cumpărase tatăl meu un ghiozdan, pe care și acum îl pot descrie cu toate detaliile, și pe care l-am plimbat toată vara în spate prin curte. Abia așteptam să merg la școală, o cunoșteam deja pe doamna învățătoare, Sună Leontina, care o învățase și pe sora mea și deja o îndrăgeam. Îmbrăcată în uniformă și cu mama care mă ținea de mână am mers către școală. Curtea școlii era plină de copii, mai mari, sau mai mici ca mine, însoțiti de părinți sau bunici. Noi cei mici stăteam în față, am ascultat cu mare atenție discursul domnului director, iar după acesta, învățătoarea noastră ne-a strigat pe fiecare pe nume, să mergem în clasă, acolo unde aveam să deslușim împreună tainele educației. Clasa era de vis, sau așa o vedeam eu, ferestre mari, bănci galbene, pereți curați cu panouri pline de simboluri, și desene reprezentative. Doamna învățătoare ne-a așezat în bănci alături de colegi. Pe colega mea de bancă am păstrat-o până în clasa a douăsprezecea. Pe bancă ne aștepta Abecedarul și cartea de matematică, alături o floare și un biscuit. Cred că a fost cel mai bun biscuit pe care l-am mâncat vreodată. Acum, pentru că lucrez în învățământ, retrăiesc la fiecare început de an școlar începutul meu…”

♦Illy Petrovici – medic chirurgie pediatrică Spitalul Județean Craiova

„Deși au trecut 20 de ani de la prima mea zi de școală, încă nu am uitat emoțiile și teama unui nou început, le doresc piticilor care încep mâine noul an școlar, mult succes și la cât mai multe realizări. Să nu uitați că începând de acum veți picta cele mai frumoase amintiri”.

♦ Silvia – Carmen Mikulovic – psiholog pentru pacienții Spitalului Județean Craiova

Amintirile mele despre prima zi de școală nu sunt sub forma de imagini, sunt sub forma de trăiri, emoții. Pentru mine școala a fost alegerea mea, nu firescul : a venit vremea, este timpul. 

La 5 ani am fost foarte dezamagită, am plâns mult că nu m-au lăsat sa merg la școala. La 6 ani i-a convins vecinul nostru, care era învățător, după ce m-a luat într-o zi cu el la școală. Mama considera că sunt prea mică, ar fi vrut să stau până la 7 ani. Îmi amintesc bucuria nemarginită și mulțumirea. Cred că pluteam, nu-mi amintesc să-mi fi atras ceva atenția. Băncile erau așa cum le știam, cărțile la fel. Colegele și colegii i-am cunoscut mai târziu. Prima zi a fost numai pentru mine, numai a mea. Aceste sentimente de bucurie și împlinire le-am trăit în fiecare an când începea școala. Nu-mi plăceau vacanțele, îmi lipsea școala. Nu eram interesată de uniformă, pantofi sau ghiozdan. Mă interesa doar școala. Apoi bucuria începerii școlii a fost intensificată de reîntâlnirea cu prietenele mele, colegele de școală. Asociez începerea școlii cu bucurie, multă bucurie.

♦Simona Marinoaica – medic primar dermatolog în Craiova

„Eu tocmai am avut întalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, emoții, emotii, m-am revăzut cu oameni dragi pe care nu îi văzusem de 30 de ani și profesorii ….Ce să spun? Școala, cls I-XII și mai ales clasele de liceu pun o amprentă pe viitorul fiecăruia!Mi-aș dori ca azi să merg să cumpar flori pentru bucuria începutului unui nou an școlar. Colegii din liceu îți rămân prieteni pe viață. Pot să spun asta, după 30 de ani, ne-am revăzut și ne-am simțit ca la liceu”.

♦ Alina Angela Țacu –   Director Palatul Copiilor Craiova

Castani – soldați zâmbitori, străjuind drept forfotă albastru-pepit. Cămăși scrobite și gulerașe albe brodate și apretate de mâini sfinte de mame hotărâte să-și vadă copilul pe drumul bun. Codițe împletite și funde explodând în crizanteme uriașe. Gladiole pentru doamna. Doamna! Dreaptă. Cu părul de castană caldă și cu zâmbet liniștitor. Înarmată cu acest zâmbet am pășit cu capul sus, prag după prag, fiecare treaptă de educație, fiecare examen. Pentru că zâmbetul doamnei mele șoptea: ai încredere! Zâmbetul doamnei mele ne-a unit mâinile și ne-a învățat ce înseamnă împreună. Zâmbetul doamnei mele a unit mâinile cu cartea. Zâmbetul doamnei mele a unit cartea cu sufletul. Zâmbetul doamnei mele a făcut din școală o bucurie și din niște copii cu multe speranțe și cu puține hăinuțe, oameni frumoși, care astăzi poartă un zâmbet liniștitor pe buze!

Începeam ora cu imnul și trebuia să declinăm toate atributele secretarului general al RSR. Am purtat cravată de pionier și am pus câtorva generații cravată la gât. Am fost comandantă de unitate și mergeam la festivități cu uniformă de pionier, cu pieptul zornăind de medalii câștigate în urma participării la olimpiadele școlare. Aveam umerii plini de trese. Roșii, apoi galbene, apoi albastre! Îmi aduc aminte cu lumină de toate! Pentru noi, în microcosmosul Școlii generale nr 31, comunismul reușea să fie ce ar fi trebuit să fie și social: aveam aceleasi șanse toți, indiferent de hăinuțele de acasă! Eram valorizați, eram lăudați pentru fiecare succes și sfătuiți prntru orice boacănă.

Școala mea comunistă nu m-a rinocerizat. Și îi sunt atât de recunoscătoare încât mi-am condus copilul în prima zi de școală, trecând același prag de școală luminoasă! În prag de toamnă cu freamăt de belșug strig tare, din tot sufletul, către toți școlarii, măricei sau mititei: Iubiți școala! Învățați cu bucurie! Și nu concurați decât cu voi înșivă! Și veți fi oameni care vor zâmbi liniștitor, cândva, altor oameni”.

Ileana Ştefan – director executiv al Asociaţiei Pacienţilor cu Epilepsie 

La fiecare început de an școlar, îmi amintesc cu o reală plăcere și ușoară nostalgie, faptul că trăiam o emoție profundă de copil, aceea a revederii cu colegii și profesorii. Era un nou început al unei noi etape în procesul acumulării de noi cunoștiinte în procesul de învățământ.
Totodată la școală trăiam acele emoții specifice la lucrari, teze etc.
In concluzie unicitatea acelor clipe le voi retrai cu gandul de fiecare data cu emotie si cu optimismul specific acelor vremuri.

♦ Ana Maria Ivan – fondator blog Zâna Scutecel

Am început clasa a 1-a când aveam 6 ani și jumătate. Eram cea mai mică ca vârstă și că înălțime din clasa mea. Școala mea era la două străzi de mine. Din balconul casei auzeam de mică țipetele de copii și abia așteptam să merg și eu la școală. În prima zi, mama mi-a făcut două codițe cu două pampoane în păr, mi-a luat un buchet de flori, pentru domnișoara învățătoare și m-a dus la școală. A stat cu mine în prima zi. Eram așa emoționată că nu cred că aș fi făcut față să fiu singură. 

Țin minte că au fost strigate toate clasele și aranjate la rând pentru a intra în școală. Școala unde am învățat încă mi se pare cea mai frumoasă și mai mare școală din câte am văzut ulterior. Eu eram clasa întâi C. Am fost invitați în clasa foarte mare și spațioasă, curată și tare frumoasă, cu bănci în care ne așezam câte doi. Țin minte că m-am așezat la rândul de la ușa, în a treia bancă. Părinții stăteau toți pe margine și ne priveau mândri. 

Domnișoara învățătoare era tânăra, avea 18 ani și eram prima ei clasă. O chema Rusu Nadia. Tare mult am ținut la ea și încă vreo câțiva ani după ce am terminat școala, iar ea s-a mutat, am fost să o vizitez. 
Nu știu cum au fost alții, dar mie mi-a plăcut să merg la școală datorită profesorilor și a colegilor. Nu am fost strălucită la învățătură, doar acolo unde îmi plăceau materiile luam note bune. Norocul meu este că nu am avut nici părinți care să pună presiune pe mine. 
Îmi aduc aminte cu drag de prima zi de școală, la fel și toți anii de școală. Sper ca și copiii mei să aibă parte de educatori și profesori buni, atunci când vor crește. Școala este importantă pentru un om, mai ales pentru emoțiile, amintirile și momentele de fericire trăite acolo, mai mult decât note și premii.

♦ Andreea Croitoru -Tehnician maseur. Consilier pentru dezvoltare personală

Pentru mine, prima zi de școală a fost emoționantă și în același timp captivantă. Îmi amintesc că m-a fascinat faptul că eram cu toții îmbrăcați în uniforme. M-am așezat în prima banca și așteptam cuminte să îi cunosc pe colegi și pe doamna învățătoare. Apoi a urmat frumoasa călătorie a anilor de școală.

Anca Jurj – Manager Forever Living Products

Prima zi de scoala….inceputul unei etape importante in viata oricarui copil dar si in viata unui parinte. Prima mea zi de scoala? O daa….mi-o amintesc si acum dupa 24 de ani. Nu pot sa uit cu cat entuziasm paseam in curtea scolii,nerabdatoare sa imi cunosc colegii si viitori “tovarasi” de joaca. Imi amintesc cat de fericita eram pentru pantalonii si geaca mea de blugi(la moda pe acea vreme). Eu…O fetita tímida cu ochii verzi si mari,parul aurit si carliontat prins in coada cu o funda mare rosie,ghiozdanul din piele neagra imi atarna pe spate,tineam in mana buchetul cu flori pentru doamna invatatoare care urma sa imi initieze pasii in urmatorii 4 ani,cei mai importanti din viata unui copil. Era o zarva nemarginita in curtea scolii,copiii asteptand cu nerabdare careul in care urma sa aflam fiecare in ce clasa vom intra si cine va fii invatatoarea noastra. A sosit intrarea in clasa,cu pasi timizi dar nerabdatoare trec pragul clasei unde ma intampina doamna invatatoare Ciocan, un chip bland care imprastia iubire prin zambetul ei cald. Ma asez in banca mea si privesc in jur la ceilalti copii si la toate desenele care imbracau peretii clasei in culoare si veselie. Pe pupitru ma asteapta ceea ce avea sa fie “Biblia” copilariei mele-ABCEDARUL. Incep sa il rasfoiesc curioasa de ce avea sa ascunda,insa “explorarea”imi este intrerupta de vocea calda a doamnei invatatoare care vroia sa le ureze bun venit boboceilor . Un alt moment emotionat pe care mi-l amintesc cu drag este prima strigare a catalogului. Invatatoarea: “Jurj Anca Elena” Eu,cu o voce tremuranda,ma ridic timid in picioare si raspund:” Prezenta!” Dupa prezentarea tuturor colegilor,prima zi de scoala se incheie . Zi plina de emotie,curiozitate,rasete si voie buna.

Alina Trifu – consultant nutriție

 

Aveam părul scurt, cu breton, tuns probabil de mama, ca mai toată copilăria mea. Cordeluță albă, de plastic, cu două pampoane albe, mici, cu marginile ușor dantelate. Uniforma apretată și perfect călcată îmi limita mișcările, dar nu reușea să diminueze și emoțiile noului început. Manșetele și gulerul, de un alb impecabil, atent scrobite, îmi zgâriau pielea fină. Nu le-am iubit niciodată și faptul că doi ani mai târziu au ieșit de sub titulatura obligativității, m-a bucurat enorm. Dresuri albe, pantofi de lac. Toată ținuta era la fel de rigidă ca și stilul școlii românești proaspăt ieșită din comunism.
Atmosfera din clasă a fost însă caldă. Învățătoarea ne-a așteptat cu flori pe bancă, alături de abecedarul care mirosea a cerneală proaspăt ieșită de la tipar. Am împărțit o bancă din lemn lucios și ușor tocit, din spatele clasei, cu încă trei colege. Discursul de bun venit din sala plină cu părinți emoționați și copii a fost încurajator.
Acasă am primit un stilou care avea să mă însoțească în următorii patru ani. Un stilou auriu, chinezesc, potrivit pentru mâna mică și nesigură a unui școlar aflat la început de drum. Era un dintre stilourile „bune”, la care toată copilăria tânjisem, și pe care știam că îl voi primi la școală. Stiloul auriu mi-a însoțit fiecare buclă, fiecare literă sau cifră. Fiecare linie depășită din caietele tip și fiecare notă bună. Odată cu acel stilou am știut că nu primesc doar un instrument de scris ci și încredere și responsabilitate.

Articole recente

Emil, copilul abandonat care visează să devină cel mai bun dansator din lume

Redactia Media10

Marius Leordean, cercetător în inteligența artificială. Premii internaționale și studiu în robotică la Carnegie Mellon SUA

Redactia Media10

Medic divin – Iuliana Petrișor dragoste pentru bolnavi, educație pentru copii

Redactia Media10

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.